Românii din Ucraina în anul Centenar

Nu putem vorbi despre românii din Ucraina ca despre un tot întreg, sunt români în trei zone geografice și istorice diferite, comunicând nu chiar suficient între ei. Sunt români, care, în anul Centenar nu pot organiza evenimente festive de amploare pentru că anul 1918 este văzut la București și la Kiev în mod diferit. Ucrainenii sărbătoresc la Cernăuți vecea bucovineană, care ar fi declarat unirea Bucovinei cu Ucraina, în timp ce românii sărbătoresc în suflet un eveniment văzut în Ucraina ca o sărbătoare dușmănoasă, ca un atentat la integritatea statutului. Păcat!
Anul 2018 a fost un an al instabilității în țară, al conflictului din Donbas, al continuării înrolărilor în armată, al unor evenimente politice contradictorii. Să recunoaștem: românii din Ucraina au foarte multe probleme de rezolvat, însă – tautologic vorbind – rezolvările sunt și ele problematice! În afară de lipsa unei comunicări permanent constructive dintre liderii politici / nonpolitici de la București și liderii de asociații culturale românești din Ucraina, mai există și problema lipsei unei comunicări interne cu liderii de la Kiev, Cernăuți, Ujgorod, Odesa ș.a.
Din start trebuie subliniată slaba cunoaștere a problemelor românilor din alte regiuni de frații lor din aceeași țară. Mare mi-a fost mirarea când am aflat în cadrul unei emisiuni difuzate de Radio Cernăuți că nu există vreo legătură, nu există nicio interacțiune dintre redacțiile de radio și TV pentru emisiuni în limba română din Cernăuți și din Odesa (aceasta fiind numită „moldovenească”). La această trilaterală imaginară se mai alătură și regiunea Transcarpatia. Fiecare trăiește în propria lume, cu propriile probleme, cu propriile nerezolvări și atât. Deci, românii din aceeași țară, ca minoritate, duc lipsa unei comunicări între ei. De ce este absentă comunicarea respectivă? Cine este de vină? Cred că trebuie să lăsăm la o parte aceste întrebări retorice, cu lungi explicații, deseori deconstructive (vom aminti de ele cu altă ocazie), și să constatăm că crearea unor punți comunicative între românii din Ucraina ar trebui să fie scopul nr. 1 al tuturor asociațiilor culturale și liderilor politici. Or, o comunitate etnică fără o comunicare interioară riscă să fie înghițită de etnia mai mare, luând în calcul lumea globalizată și agresivă din punct de vedere informațional.
O premisă a apariției acestor legături este dezghețul diplomatic româno-ucrainean din 2015, care în 2017, după adoptarea Legii Educației a intrat din nou în faze de iarnă. Românii din Ucraina iarăși s-au confruntat cu problema moldovenismului în 2018. În așa zisă limbă moldovenească sunt scrise manuale școlare, sunt școli pentru „moldoveni”, iar Kievul nu dorește, chipurile, să încalce drepturile etnicilor „moldoveni”. Din păcate, moldovenismul este o mare barieră în calea consolidării unității în mediul comunității românești din Ucraina. Problemele identitare ale Kievului sunt evidente în acest context și nici nu trebuie explicate.
Printre evenimentele pozitive din ultimii ani sunt: forumurile economice româno-ucrainene, deschiderea unui centru cultural român la Cernăuți, inițierea și dezvoltarea mai multor inițiative informaționale, deschiderea unor centre de studii românești etc. Tendințe alarmante: tot mai puține asociații culturale românești din Ucraina au activități publice concrete. La acțiunile culturale participă tot mai puțini tineri. Cei mai în vârstă acuză tinerii, iar tinerii nu înțeleg ce vreau cei mai în vârstă de la ei. Fără să simpatizăm pe cineva, constatăm o ruptură între generații, care nu se va repara de la sine. Din acest punct de vedere, valorile românești, care sunt aceleași și pentru tineri, și pentru cei mai în vârstă, trebuie promovate în mod diferit pentru diferite straturi sociale. Nu este o descoperire, este un adevăr știut de orice membru al unui birou electoral care se ocupă de PR. Așadar, sunt necesare alte strategii, alte viziuni, altă politică a ONG-lor, una racordată la mentalitatea epocii și – de ce nu – la moda informațională, modă adorată de tineri.
Mai mult decât atât, în contextul ONG-lor cu profil cultural alte asociații sunt practic absente: business cluburi, asociații sportive, uniuni de hobby etc. Nici nu mai vorbim despre reprezentarea politică a românilor din Ucraina, care, din păcate, depinde de conjunctura forțelor politice naționale. Or, fără de o reprezentare politică, o comunitate etnică nu-și poate apăra drepturile în volum deplin. Acestea sunt doar câteva dintre problemele ce țin de instituționalizarea culturală a românilor din Ucraina. Fără a fi înțelese la nivel conceptual, la nivel sociologic chiar, abordările concrete de genul „deschidem”, „promovăm”, „finanțăm”, „venim” etc. riscă să fie din start contraproductive.
Față de București în mediul românilor din Ucraina așteptările sunt foarte mari, mai mari decât consideră oficialii de la București. Etnicii români din Ucraina privesc cu admirație acțiunile Budapestei după adoptarea Legii Educației, în pofida faptului că aceste acțiuni deseori depășesc limitele normelor nescrise ale relațiilor europene internaționale. Românii din Ucraina sunt conștienți de faptul că ne aflăm la un moment istoric, iar desființarea sistemului de învățământ în limba maternă va fi un act ireversibil. De aceea, acum – machiavelic vorbind – scopul scuză mijloacele. În Cernăuți se vorbește de faptul că „trebuie să ne legăm și cu dracul, dar să salvăm școlile”. Din acest punct de vedere, etnicii români sunt în așteptarea unor acțiuni diplomatice concrete, punitive, uneori dure și curajoase din partea statului român. Comunitatea românească din Ucraina, care a trecut prin grele încercări ale deznaționalizării, prin deportări comuniste și intimidări totalitare, are nevoie de „un spate”, „un avocat extern”, chiar și dacă nevoia respectivă este determinată nu în ultimul rând de complexurile și stereotipurile create după anii 40 ai secolului trecut și până în zilele noastre. Este o comunitate specifică și trebuie tratată specific.
Mulți mă întreabă dacă a devenit mai accelerat procesul de asimilare a românilor. Unii decidenți politici consideră că asimilarea este un proces normal. Ce e rău să fii asimilat de majoritatea ucraineană? Acest lucru a fost spus chiar în direct la unul dintre posturile naționale de televiziune. Consider că politica Kievului de integrare socială a minorităților naționale este una greșită. O adevărată integrare trebuie să aibă loc nu doar prin metode restrictive. Dacă legea prevede că trebuie să iubim țara, aceasta nu înseamnă că toți vor iubi țara. Sunt ignorate în momentul de față alte măsuri anexe, cum ar fi reformele economice, de infrastructură, creșterea salariilor, combaterea corupției, soluționarea problemei sărăciei ș.a. Până când limba de stat nu va deveni un instrument de acumulare a unor capitaluri de către cetățenii simpli, un garant al bunăstării personale, nimeni nu o va studia doar din considerente patriotice prevăzute de legi. Așadar, această Lege a Educației nu numai că sustrage atenția societății ucrainene de la problemele nerezolvate de elita politică post-Euromaidan, dar și reprezintă un focar de instabilitate și intoleranță. Nu degeaba, în apelul său către Președintele Ucrainei, Consiliul Regional Transcarpatia a menționat că trebuie asigurată integrarea minorităților naționale în societatea ucraineană, și nu „în națiunea ucraineană”, precum se încearcă. Sunt chestii sensibile, pe care Kievul se face că nu le înțelege.
Și așa printre subiectele istoriei și cele ale actualității politice dure, se încheie acest an 2018, an Centenar, care va rămâne pentru toți un an cu multe visuri, care sperăm că își vor găsi un loc aparte în lista realizărilor neamului nostru în viitor.
Marin GHERMAN

Despre autor:
Marin GHERMAN este doctor în ştiinţe politice (teză susținută la Universitatea Naţională din Cernăuţi), jurnalist, scriitor. Președinte al Centrului Media BucPress din Cernăuți – asociație a jurnaliștilor români din Ucraina. Editor-șef la Agenția BucPress, moderator la Radio Cernăuți și BucPress TV. Scrie editoriale și analize pentru agenții de presă, ziare și reviste din mai multe țări. Redactor-șef adjunct la revista de istorie și cultură „Glasul Bucovinei”. Publică studii științifice în domeniul științelor politice și jurnalisticii în reviste de specialitate din România, Republica Moldova, Germania și Ucraina. Este coautorul monografiei „Instituțiile societății civile şi capitalul social în noile state membre UE” (Universitatea din Cernăuți, 2015).

0Shares

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

0Shares